“Preţul înfrîngerii e singurătatea. Iar despre succes am crezut că preţul lui e invidia, însă acum am aflat altceva. Că preţul succesului este infarctul”, spune Mircea Lucescu într-un interviu în ediţia română a Reader’s Digest.
În trei meciuri la “naţională”, Răzvan n-a pierdut. Pentru infarct e prea tînăr. La 40 de ani, stresul n-a avut timp să-şi producă efectul în chimia organismului. Dar nu e suficient de tînăr ca să nu stîrnească invidii.
Axa Borcea – Becali se agită. Ei sînt portavocea, uneori guiţată, ca în avertismentul şefului dinamovist, care va intra în antologia absurdului: “Dacă nu cîştigă la Paris, o să vadă el!”. Urmează: “Dacă România nu construieşte o navetă spaţială, sîntem de rîsul lumii!”. Ideologul pare totuşi Piţurcă. Iar muncă de lobby-işti fac şi alţii, despre care antrenorul nu vrea să vorbească acum.
Împotriva lui Răzvan Lucescu a pornit o mişcare compactă a oamenilor legaţi de sentimentul că prea face pe deşteptul, prea nu-i bagă în seamă, prea s-a apucat el să convoace la “naţională” pe cine vrea, fără o consultare, preferenţială desigur, a grupurilor Bilderberg – Bamboo care conduc fotbalul nostru. Oamenii sînt obişnuiţi să influenţeze şi să beneficieze. Îl atacă pentru a-l putea controla.
Cu cît se va depărta de ei, cu atît îşi creşte şansele să reuşească. E suficient să pierzi o dată meciul autorităţii. După aia, adio independenţă!
Putem discuta la infinit, e parte a frumuseţii fotbalului, dacă Răzvan are un plan sau dacă e suficient de curajos. Dacă nu cumva, la Paris, a preferat estetismul inutil echipei, dar flatant pentru el, al unei remize, în locul riscului măcar pe final, cînd puteam să ajungem la 1-3 sau înapoi în calculele Mondialelor.
Nu există încă un răspuns. Un lucru e sigur. Deocamdată, Răzvan Lucescu gîndeşte cu capul său. Avem un selecţioner liber. Iar preţul libertăţii este eterna nelinişte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu