Trebuie sa fi mereu beat.Aici e totul:e singura problema. Ca sa nu simti cumplita povara a timpului care va zdrobeste mereu umerii si va inconvoaie la pamant, trebuie sa va imbatati necontenit.
Dar cu ce ? Cu vin, cu poezie, ori cu virtute, cum va e felul.Dar imbatati-va.
Si daca uneori va veti trezi pe treptele unui palat, sau in iarba verde a unui sant, in singuratatea posaca a odaii voastre, odata betia potolita sau disparuta, intrebati vantul, valul, steaua, pasarea, orologiul, tot ce alearga, tot ce geme, tot ce se rostogoleste, tot ce canta, tot ce vorbeste, intrebati ce ora e, si vantul, valul, steaua, pasarea, orologiul va vor raspunde: “E ora betiei! “. Sper sa nu fi robii martirizati ai timpului imbatati-va necontenit ! Cu vin, cu poezie, ori cu virtute, cum va e felul !
miercuri, 3 februarie 2010
luni, 1 februarie 2010
Mama zeilor
Întuneric. doar întuneric şi frig. un frig negru mat, fără nici o strălucire de viaţă. Şi acolo eşti tu, mama zeilor, singură. Îmi amintesc de o noapte de iarnă când eram copil şi visam acelaşi lucru, venisem de la joacă şi îmi aminteam de nasul roşu al prietenilor mei. Era un frig groaznic şi totuşi noi ne încăpăţânam să stăm afară până noaptea târziu când părinţii îngrijoraţi ne găseau în sfârşit şi ne certau pentru inconştienţa noastră. Tata m-a certat destul de rău, eram cu ochii în lacrimi când m-am închis în cameră şi m-am trântit în pat, nu puteam să dorm, stăteam doar şi plângeam şi gânduri rele îmi treceau prin minte. Intr-un târziu m-am liniştit şi am adormit şi am visat. Am visat acelaşi întuneric fără speranţă şi doar ea era acolo liniştită şi sigură. ştia tot ce avea să se întâmple. Era singurul locşor de căldură în tot universul rece şi negru. Era goală şi caldă... ştia ce avea să se întâmple. Când eu am ieşit din corpul ei era la fel de liniştită şi sigură. Eu eram nedumerit şi speriat. M-a luat de mână şi m-a tras înspre ea. m-a cuprins la pieptul ei cald şi m-a sărutat pe creştet, m-a udat cu lacrimi calde şi mi-a liniştit bătăile inimii. Mi-a spus că noi suntem începutul lumii, că noi putem avea orice, şi că din noi se va naşte o lume aşa cum o vom vrea.
Abia atunci pentru prima dată am avut curajul să o ating. mi-am plimbat degetele tremurătoare pe pielea ei, i-am cuprins umerii şi apoi am coborât încet pe spatele ei arcuit, mi-am afundat capul în pieptul ei primitor apoi am început să o sărut nebuneşte pe tot corpul. Ea mi-a arătat delicat drumul spre corpul ei şi eu m-am lăsat condus fără să îndrăznesc să mă mişc de frică să nu o deranjez cu ceva. nu eram capabil nici de cea mai mică împotrivire. mă simţeam cuprins de perversiune.
Perversiunea, cum o văd eu, e sinonimă cu ispita, dorinţa mai puternică decât orice de a face ceva interzis e ca atunci când eşti pe marginea prăpastiei şi iţi doreşti cu disperare să sari chiar dacă ştii că o să mori. e ca atunci când faci ceva neacceptat de ceilalţi şi în loc să încerci să te ascunzi, te apuci să strigi în gura mare ştiind că vei fi pedepsit. e ca atunci când ştii că vei fi legat pe veşnicie în mrejele femeii şi totuşi te arunci cu capul înainte. Ştiam cu siguranţă că nu voi mai fi liber nicicând, că nu îmi voi putea scoate din minte nicicând imaginea ei, privirea ei, părul ei răvăşit. Şi totuşi, şi totuşi nu puteam să mă împotrivesc. părea că ea îmi controla corpul. mă mişcam în ritmul pe care îl dorea ea. fiorii pe care îi simţeam străbătându-mi corpul nu puteau fi ai mei, nu mai simţisem niciodată aşa ceva, veneau sigur din afara fiinţei mele. şi de unde puteau veni dacă nu de la ea? În sfârşit, o linişte şi o mulţumire deplină m-au cuprins şi am adormit. Când m-am trezit, m-a mângâiat pe ceafă şi mi-a amintit de puterea noastră de a face orice, că de acum lumea e a noastră. şi mi-a arătat puterea ei. mi-a zis să îmi doresc ceva şi mi-am dorit lumina; mi-am dorit ca întunericul să dispară. Atunci din trupul ei s-a născut un soare. ca un copil l-a luat în braţe şi mi-a spus că acesta e primul nostru copil. mi l-a dat şi mie să îl ţin în braţe. l-am luat emoţionat şi nu îmi venea să cred miracolul. mi l-a luat şi mi-a spus că e doar începutul, că noi suntem părinţii lumii şi vom crea o lume aşa cum ne dorim. şi din trupul ei cald au început să curgă izvoare, apoi o mare de verdeaţă a început să se reverse din locul magic dătător de viaţă. şi toate erau aşa cum ne doream, erau copii noştri şi îi iubeam. Mi-a spus că toate astea se născuseră din dragostea noastră şi că nimic nu e mai puternic decât noi atunci când ne iubim.
De când nu am mai visat aşa de frumos? De când eram un copil ce credea că lumea e a lui.
Şi acum tu mă faci să visez din nou.
Păcat doar că visătorii sunt întotdeauna singuri. Un vis nu poate avea doi visători în acelaşi timp... Nu stiu cine e autorul. Am primit-o pe mail in 2009
Abia atunci pentru prima dată am avut curajul să o ating. mi-am plimbat degetele tremurătoare pe pielea ei, i-am cuprins umerii şi apoi am coborât încet pe spatele ei arcuit, mi-am afundat capul în pieptul ei primitor apoi am început să o sărut nebuneşte pe tot corpul. Ea mi-a arătat delicat drumul spre corpul ei şi eu m-am lăsat condus fără să îndrăznesc să mă mişc de frică să nu o deranjez cu ceva. nu eram capabil nici de cea mai mică împotrivire. mă simţeam cuprins de perversiune.
Perversiunea, cum o văd eu, e sinonimă cu ispita, dorinţa mai puternică decât orice de a face ceva interzis e ca atunci când eşti pe marginea prăpastiei şi iţi doreşti cu disperare să sari chiar dacă ştii că o să mori. e ca atunci când faci ceva neacceptat de ceilalţi şi în loc să încerci să te ascunzi, te apuci să strigi în gura mare ştiind că vei fi pedepsit. e ca atunci când ştii că vei fi legat pe veşnicie în mrejele femeii şi totuşi te arunci cu capul înainte. Ştiam cu siguranţă că nu voi mai fi liber nicicând, că nu îmi voi putea scoate din minte nicicând imaginea ei, privirea ei, părul ei răvăşit. Şi totuşi, şi totuşi nu puteam să mă împotrivesc. părea că ea îmi controla corpul. mă mişcam în ritmul pe care îl dorea ea. fiorii pe care îi simţeam străbătându-mi corpul nu puteau fi ai mei, nu mai simţisem niciodată aşa ceva, veneau sigur din afara fiinţei mele. şi de unde puteau veni dacă nu de la ea? În sfârşit, o linişte şi o mulţumire deplină m-au cuprins şi am adormit. Când m-am trezit, m-a mângâiat pe ceafă şi mi-a amintit de puterea noastră de a face orice, că de acum lumea e a noastră. şi mi-a arătat puterea ei. mi-a zis să îmi doresc ceva şi mi-am dorit lumina; mi-am dorit ca întunericul să dispară. Atunci din trupul ei s-a născut un soare. ca un copil l-a luat în braţe şi mi-a spus că acesta e primul nostru copil. mi l-a dat şi mie să îl ţin în braţe. l-am luat emoţionat şi nu îmi venea să cred miracolul. mi l-a luat şi mi-a spus că e doar începutul, că noi suntem părinţii lumii şi vom crea o lume aşa cum ne dorim. şi din trupul ei cald au început să curgă izvoare, apoi o mare de verdeaţă a început să se reverse din locul magic dătător de viaţă. şi toate erau aşa cum ne doream, erau copii noştri şi îi iubeam. Mi-a spus că toate astea se născuseră din dragostea noastră şi că nimic nu e mai puternic decât noi atunci când ne iubim.
De când nu am mai visat aşa de frumos? De când eram un copil ce credea că lumea e a lui.
Şi acum tu mă faci să visez din nou.
Păcat doar că visătorii sunt întotdeauna singuri. Un vis nu poate avea doi visători în acelaşi timp... Nu stiu cine e autorul. Am primit-o pe mail in 2009
Dialog esoteric
Se spune ca doi copilasi in burta mamei vorbeau unul cu celalalt.
- Tu crezi in viata de dupa nastere?
- Desigur! Dupa nastere trebuie sa urmeze ceva… Probabil ca ne aflam aici tocmai pentru a ne pregati pentru ceea ce urmeaza.
- Ce prostie! Dupa nastere nu urmeaza nimic. Si, de altfel, cum ar putea sa arate?
- Nu stiu exact, dar desigur ca va fi mai multa lumina decat aici. Poate ca vom umbla pe propriile picioare si vom manca cu propria gura…
- Ce ciudat! Nu se poate sa umbli. Iar ca sa mananci cu gura, chiar ca ar fi de ras! Doar noi mancam prin cordonul ombilical… Insa ia sa iti spun eu ceva: putem exclude viata de dupa nastere, pentru ca deja acum e prea scurt cordonul ombilical.
- Ba da, ba da, cu siguranta va fi ceva. Insa, probabil, ceva mai altfel decat ne-am obisnuit noi aici.
- Pai de acolo nu s-a intors nimeni. Odata cu nasterea, viata se termina, pur si simplu. De altfel, viata nu este altceva decat o permanenta inghesuiala, intr-un intuneric profund.
- Eu nu stiu exact cum va fi daca ne vom naste, dar desigur ca o vom gasi pe MAMA, iar ea va avea grija de noi.
- Pe mama? Tu crezi in mama? Si dupa tine, unde ar putea ea sa fie?
- Pai oriunde, in jurul nostru. Doar traim in ea si prin ea. Fara ea, nu am fi deloc.
- Eu nu cred asta! Eu nu am vazut nicicand, nici un fel de mama, asa ca e evident ca nu exista!
- Dar, uneori, cand suntem in liniste, o auzim cum canta, simtim cum mangaie lumea din jurul nostru. Stii, eu cred ca viata adevarata ne asteapta abia de acum incolo!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)