E plina lumea de balivernisti! Daca ar fi respectate “cotele” artististice, aproape ar fi bine! Am trai intr-o mare si nesfarsita piesa de teatru. Unii s-ar descurca mai bine, altii mai rau; unii ar improviza mai bine, altii cum i-ar duce capul si lacomia. Una peste alta, e plina lumea de balivernisti, iar noi traim ca intr-o penibila piesa de teatru! De cele mai multe ori, de proasta calitate, pusa, la repezeala, pentru vulgul nestiutor sau pentru interesele noastre. Vai de capul lui de vulg si vai de capul lor de interese ale noastre! Ne batem joc de ambele, cu toata ambitia si toata poceala!
Chiar si asa, in ideea ca ne desfasuram, cu totala nestiinta, intr-o piesa de teatru, adaptata de la secol la secol, sunt aproape sigura ca cineva tot taie bilete, nu se poate altfel! Rolurile noastre sunt privite, comentate, nasc reprobii sau stupefactie. Fiindca intepretam dupa capul nostru, iar capul nostru are un singur stapan (si acela de capul lui si profound subiectiv), ma cam indoiesc ca facem niste roluri de antologie, care sa starneasca admiratia si rumoarea aia de perplexitate admirativa. Eu cred ca cei care ne privesc, cand nu sunt ingroziti, siderati, cand nu rad in hohote de prostia noastra si de ridicolul interpretarii, mor de plictiseala! Mai adorm, se mai trezesc si, una peste alta, asta e norocul nostru!
Iata ce propun, daca am stii ca traim si ne desfasuram, ca idiotii sau ca exhbitionistii, in fiecare moment al vietii noastre, intr-un fel de piesa de teatru, care e privita, comentata etc, oare cum am trai, oare ce am spune, oare cum am interpreta?! E exclusa orice fel de paranoia; sa zicem ca, in arta, totul este posibil si admis, cum si este! Nu e atent nimeni la firul evenimentelor, la coerenta lor, la pacate, la greseli, la legile respectate sau incalcate, unicul adevar, care incheaga povestea, e cel estetic, cel care traseaza si pune, cap la cap, niste linii frumoase, armonioase, care nu slutesc si nu agreseaza nici povestea, nici privitorul.
Mai precis, nu exista vreun adevar, cu atat mai putin, unul prestabilit, exista un singur posibil adevar, cel pe care, probabil, il stabilim noi, iar validitatea sa se rezuma la frumos, armonie, iubire, poate, pace, iertare, ca si asta sunt frumoase sau ar trebui si ar fi cazul sa fie! Oare in ce piesa de teatru am juca si ce fel de interpretare si personaje am crea, daca am stii ca, de fapt, traim pe o mare scena, dialogurile ni le facem noi, monologurile tot noi, noi stabilim miscarile, decorurile, scenografia, noi alegem muzica, noi trasam personajele, noi inchegam povestea?! Oare am mai renunta la baliverne sau tot pe ele am marja si ele pe noi, ca doar, vorba aceea, traim intr-o lume de balivernisti notorii!
Neindoielnic, mai urate decat balivernele si mai periculoase, desigur (dat fiind faptul ca, in poceala lor, balivernele raman, totusi, la stadiul oarecum inofensiv de ridicol si penibil) sunt agresivitatea si crima comisa impotriva iubirii! Prin iubire nu inteleg sexul, m-am saturat de iubirea inteleasa ca sex, pana peste cap! Nu pentru ca n-ar fi iubire ( pentru ca e sau poate fi ), nu pentru ca n-ar fi frumoasa ( pentru ca e si se dovedeste a fi, chiar si in beznele periferiilor sale, mai mult sau mai putin calcate, mai mult sau mai putin surmontate ), ci pentru ca iubirea aceasta, imediata si atat de mult inteleasa ca imediat, in egoismul sau de posesie si in fair play-ul ei contractual, subinteles si de cointeresare, poate avea abnegatia, altruismul si onestitatea sa! Ce ne facem, insa, cu iubirile, fara contract si necesitate imediata, care nu ne aduc folosul si adrenalina satisfactiei, dar de care ni s-a tot spus si dat de inteles ca sunt aluatul in care ne dospim, crestem, cele care urmeaza ne ne dea forma, gustul si fondul compozitiei?!
Veronica A. Cara
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu